În multe firme din România, patronul muncește cot la cot cu angajații, dar nu pentru a-i ajuta, ci pentru a impune un ritm imposibil. O viteză care nu vine din necesitate, ci din psihologia celui care confundă propria obsesie cu normalitatea. Iar soluția nu este să alergăm după visul altuia, ci să înțelegem mecanismul și să-l demontăm. Ritmul impus de patron devine standardul toxic al întregii echipe. Există un fenomen tot mai vizibil în companiile mici și medii din România: patronul care muncește „umăr la umăr” cu angajații, dar nu din solidaritate, ci dintr-o nevoie psihologică profundă de a controla ritmul, atmosfera și percepția asupra muncii. Este patronul care nu se oprește nici când e bolnav, nici când e epuizat, nici când corpul îi cere pauză. Este patronul care trage de el până la limita colapsului, dar nu pentru că firma ar depinde de asta, ci pentru că identitatea lui depinde de a fi văzut ca „motorul” echipei. Această atitudine, aparent admirabilă, ascunde...